Tonel Botezatu, voluntar la ADV : „…această dizabilitate mi-a dat oportunitatea de a vedea lucrurile altfel, de a le gândi altfel și de a găsi soluții rapide”

Tonel Botezatu are 21 de ani și este unul dintre voluntarii noștri și în același timp face voluntariat la alte patru organizații. Un accident la naștere i-a afectat permanent nervii locomotorii de la picioare și a primit diagnosticul de parapareză spastică. Până la vârsta de 8 ani nu putut să meargă, iar acum se deplasează independent, însă cu dificultate și cu eforturi ce par supra-omenești. Însă expresia lui nu arată niciodată durere fizică sau tristețe. Pe chipul său e mereu prezent zâmbetul și îl bucură orice ocazie de interacțiune.

Copiii de o vârstă cu mine sau puțin mai mari mă întrebau dacă regret acest lucru și le explicam cu foarte mare calm și cu tot sufletul că nu regret acest lucru pentru că această dizabilitate mi-a dat oportunitatea de a vedea lucrurile altfel, de a le gândi altfel și de a găsi soluții rapide.

Energia lui fantastică și felul în care abordează activitățile cu tinerii cu nevoi speciale care vin la Clubul Tinerilor sunt extraordinare și ascund o poveste care merită să fie împărtășită. O sursă de inspirație și lumină! Veți descoperi un tânăr cu super-puteri, cu o viziune extraordinară și abilități speciale.

Problemele de sănătate și dificultățile de deplasare nu îl împiedică să fie activ și să se implice în activități de voluntariat. A călătorit în strainătate cu un proiect Erasmus și a participat la numeroase cursuri de dezvoltare profesională. Este pasionat de comunicare și e fericit că a avut ocazia să urmeze un curs de public speaking și unul de dicție.

Pentru a mă simți eu mai bine și mai eficient mi-am folosit timpul de după școală pentru a mai face și alte cursuri de performanță. Am două cursuri de public speaking, unul de dicție și am mai făcut multe alte cursuri pe lângă școală, pentru că mi-a plăcut să mă perfecționez foarte mult pe zona de comunicare.

Visul său este să participe la proiecte pentru dezvoltarea societății viitoare și a “societății uitate”. Pentru el societatea uitată o reprezintă bătrânii care sunt uitați de copiii lor de foarte multe ori, iar societatea viitoare o reprezintă copiii din centrele de plasament care au nevoie de o continuă sprijinire spre dezvoltare. În prezent, în paralel cu activitățile de voluntariat urmează cursuri postliceale în domeniul secretariatului și este în căutarea unui job part-time.

Cum ai început să faci voluntariat?

Mi-a plăcut mereu să dovedesc că putem să facem anumite lucruri în ciuda deficiențelor și în ciuda tuturor piedicilor care apar pe drum. Dacă ne străduim, putem reuși.

Fundația “Alături de Voi” România este a doua organizație la care fac voluntariat. În prezent, fac voluntariat la 5 organizații și la fiecare fac câte un lucru diferit.
Eu am fost întotdeauna o persoană căreia i-a plăcut să încerce lucruri noi, să învețe lucruri noi, dar în același timp îmi plăcea să și dovedesc că se înșală lumea atunci când spune că nu putem să facem anumite lucruri. Și am început să fac voluntariat, prima dată la Caritas. Mi s-a oferit oportunitatea de a pune în practică o idee pe care am avut-o pentru copii și s-a dovedit că a fost foarte bună și s-au bucurat foarte mult copiii, motiv pentru care am primit și premiul pentru acel proiect. Proiectul s-a numit Maria Citește și a avut loc în cadrul Spitalului de Recuperare.

La ADV aici, după cum ați văzut, lucrez cu tinerii care sunt înscriși la Club, la Ajungem Mari fac voluntariat cu persoane instituționalizate, adică cu copii care stau în asistență maternală, cu copii din centre de plasament, iar activitatea la Ajungem Mari diferă, pentru că fac și lecții de română, psihologie și geografie, adică fac meditații cu copiii din centrele de plasament și pot să fac mai multe lucruri la Ajungem Mari, în concordanță cu nevoile copiilor. La Fundația Cote am ținut diverse ateliere de dezvoltare personală pentru copii. Am discutat despre discriminare cu ei, despre siguranța pe internet, despre acceptare și toleranță, despre tehnici de învățare mai rapidă a lecțiilor, de memorare mai rapidă a lecțiilor și alte cursuri de genul acesta. Recent am mai făcut voluntariat la o organizație nou apărută care a avut un proiect pentru oamenii fără adăpost. A fost primul proiect în care … a fost și primul lor proiect, în care am avut voie să contribuim și pe partea de management și am făcut mai multe lucruri decât făcusem anterior.

În mare, toate organizațiile de voluntari la care m-am înscris fac același lucru, adică au un obiectiv comun: dezvoltarea tinerilor sau dezvoltarea societății uitate de unele persoane.

Ce activități faci cu tinerii care vin la noi, la Clubul Tinerilor?

Mare parte din lecțiile pe care le fac cu cei de la ADV sau cu persoanele cu dificultăți de percepție încep cu un monolog de prezentare, cu un text pe care îl las la vederea lor, dar pe care îl citesc și îl prezint. După aceea vizionăm un material în care un specialist prezintă lucrul acesta, iar după ce am pus materialul video și materialul scris, tragem concluziile și nu le tragem oricum ci printr-un joc . Astfel încât atunci când am discutat despre frică și despre stima de sine am făcut copacul fricilor și a stimei de sine – sus, crengi au fost fricile lor, iar jos au fost lucrurile pe care le-au conștientizat prin joc. Un alt exemplu este floarea sincerității sau pur simplu o schemă a lecției pe care ei singuri o realizează.

Într-o zi am decis să discutăm despre dizabilitate. Le-am pus un film care se numea Cu susul în jos. În școala respectivă de magie existau copii care aveau talente magice, dar și copii care aveau talente magice defecte. Adică nu putea să facă magie așa cum făceau ceilalți copii. După ce s-a terminat filmul, eu le-am explicat faptul că fiecare dintre noi, fiecare ființă de pe acest pământ, are o magie care o face să fie specială, o putere magică care o face să fie unică și care, dacă o împărtășește cu ceilalți, poate să facă dintr-o lume obișnuită o lume mai bună și mai specială. Le-am explicat..pentru că ei m-au întrebat „ce putere avem noi? Pentru că noi nu putem să aruncăm cu foc așa cum aruncau în film și alte puteri speciale pe care le-am mai văzut acolo”… și le-am explicat că noi poate nu avem puteri supranaturale, dar avem talente pe care le-am primit sau pe care le-am dezvoltat și descoperit de-a lungul timpului și pe care dacă le folosim și le împărțim cu ceilalți putem face din lumea asta un loc mai bun și mai special și le-am explicat strict pe cazurile lor, adica le-am dat exemple. Daniel poate să scrie cinci ore fără oprire, are abilitatea de a scrie fără încetare ore în șir. Lui Ionuț i-am explicat că are talentul de a avea răbdare să coloreze acele mandale, acele desene complicate cu liniuțe finuțe pe care el are răbdarea să le respecte cu atâta strictețe și să nu depășească nici o linie și oricât de mult ar dura nu se lasă până nu o termină. În plus el are răbdare și finețe și le termină foarte repede. Am considerat această atenție la detalii și această răbdare ca fiind un talent pentru el. Apoi, i-am explicat Ioanei că și faptul că are răbdare cu colegii ei și are răbdare, îi înțelege și îi ajută de fiecare dată când au nevoie este un talent. Pentru că a avea răbdare și toleranță în cele mai diverse situații care apar în viața oricărei persoane este dificil și poate fi considerat un talent. Sergiu are talentul magic și abilitatea de a sculpta în lemn pe care o împarte cu oricine îi solicită.

Cum au reacționat tinerii după acest exercițiu ?

Daniel și cu Ioana au avut cea mai îmbucurătoare față pe care am văzut la ei în ultimii doi ani, pentru că efectiv eu văd pe fețele lor că se simt uneori deranjați că sunt mai speciali. Și am decis să fac această lecție ca să îi fac se simtă speciali și ca să se accepte între ei. Pentru că așa cum spuneam, dacă învățăm să conviețuim și să ne acceptăm pe noi înșine și să acceptăm persoanele de lângă noi putem avea o viață foarte frumoasă, plină de amintiri frumoase. Pentru că atunci când nu ne acceptăm pe noi înșine sau nu acceptăm persoanele din jurul nostru, trăim într-o tristețe mai profundă și pierdem bucurii esențiale ale vieții.

De unde își găsești inspirația pentru acest jocuri?

Inspirația pentru aceste jocuri și activități a venit și din cărțile de ludoterapie pe care le-am citit și de care am beneficiat de la psihologii căminului de la Holban care au încurajat activitățile de voluntariat și mi-au oferit cât mai multe materiale ca să fac o oră cât mai bună, dar au venit și din faptul că eu fiind elev la acea vreme când am început să fac voluntariat am stat și m-am gândit oare ce aș vrea eu de la o lecție ca să fie și captivantă, să nu fie plictisitoare și să îmi rămână și mie ceva în cap când vorbește profesorul și am pus aceste lucruri cap la cap și împreună cu cărțile pe care le-am citit, am descoperit că această tehnică de predare/prezentare este chiar foarte folositoare atunci când vorbim de persoane cu anumite dificultăți.

Ce experiențe și oameni te-au inspirat să îți dorești să devii voluntar?

Dorința de a-i ajuta pe ceilalți a venit din faptul că, având această dizabilitate, a trebuit să călătoresc foarte mult, pentru că părinții mei și-au dat foarte mult interesul spre a corecta această boală și a avea un viitor cât mai bun, astfel încât m-au ajutat să ajung la diverse spitale din țară pentru a beneficia de o terapie cât mai de calitate.

Și călătorind prin atâtea orașe am avut ocazia să văd diverse cazuri, diverse tipuri de copii, diverse tipuri de părinți, diverse tipuri de angajați din instituții și mi-am spus mereu că atunci când voi fi mare, voi încerca să corectez lucrurile și să-i fac pe copii fericiți, pentru că atunci când eram micuț vedeam foarte multă tristețe pe fețele copiilor, pentru că erau în spital, pentru că se simțeau neputincioși și pentru că credeau că drumul lor se sfârșește acolo în acel spital.
Așa că mi-am propus ca atunci când voi fi mare, voi face ceva pentru ca acei copii să nu se simtă așa. Și mai târziu, când am crescut, am realizat că nu trebuie neapărat să mă angajez undeva ca să pot să fac acest lucru. Am descoperit voluntariatul și de atunci fac voluntariat pentru a corecta și pentru a fi cât mai de folos la cât mai multe persoane.

Știu că pe lângă voluntariat, îți dorești să-ți găsești un loc de muncă. Ce ți-ar plăcea să faci? Care sunt planurile tale privind dezvoltarea profesională?

Deși am această dizabilitate, mi-a plăcut mereu să mă dezvolt personal, pentru că înainte de a face un lucru pentru ceilalți, trebuie să-l faci mai întâi pentru tine. Și trebuie să te dezvolți întâi pe tine, până când te simți pregătit să-i poți dezvolta și pe ceilalți.
Am vrut încă din clasa a 10-a să mă fac psiholog. Visul acesta este din păcate puțin amânat pentru că nu mi-am luat Bacalaureatul, dar am găsit o altă metodă de a-i ajuta pe ceilalți până când devin psiholog. Pentru că mie mi-a plăcut mereu să găsesc mereu alternative la problemele pe care le întâmpin și intenționez să mă fac lucrător de tineret. Este un curs pe care vreau să reușesc să îl fac în paralel cu școala și cu locul de muncă. Știu că pare imposibil, dar dacă ne străduim cu adevărat putem să facem lucruri excepționale pentru că și atunci când stăteam la Holban făceam opt sau nouă activități pe zi, ieșeam la 7 dimineața din cameră și ajungeam la 7 seara, pentru că mi-a plăcut mereu să fac cât mai multe activități și să îmi umplu ziua cât mai mult. După programul de școală aveam terapia care era pentru mine, pentru a-mi îmbunătăți abilitățile și după terapie ori făceam activități de voluntariat ori făceam cursuri de public speaking și alte cursuri pentru dezvoltarea mea profesională.

Ce crezi că te-a ajutat să conștientizezi valoarea dezvoltării personale?

Stând la Holban am avut ocazia să văd diferite tipuri de boli, diferite tipuri de nevoi ale persoanelor cu dizabilități, diferite tipuri de afecțiuni, plus că voluntariatul și Holbanul au făcut echipă bună împreună, în sensul că mi-au dat voie să merg în proiecte Erasmus, deci am putut să văd cum sunt tratate persoanele cu dizabilități și în alte țări, am putut să văd enorm de multe lucruri care m-au făcut să conștientizez că dacă am munci cu adevărat și dacă ar exista interes pentru acele lucruri, am putea și noi să producem aceleași schimbări pentru a ne fi mai bine nouă, așa cum și alții s-au străduit în țările lor să producă schimbări pentru a le fi mai bine. Așa putem și noi să producem schimbări în țara noastră pentru a ne fi mai bine.

Persoanele cu dizabilități, poate li s-au luat anumite abilități, pentru că de aceea se numesc persoane cu dizabilități, dar au primit altceva la schimb, ceva special care îi face să fie speciali și să aibă ceva în plus față de ceilalți.

Care sunt calitățile tale speciale?

Am învățat să privesc cu atenție și cel mai mic gest, pentru că fiecare gest sau lucru care se întâmplă, fie el cât de mic, este important și înseamnă ceva.
Am mai multe calități speciale, dar favoritele mele sunt două dintre ele. Faptul că scriu poezii, am poezii publicate în diferite reviste ale școlii, publicate pe internet de către alți prieteni, pentru că le-au plăcut, deci scriu poezii. O altă abilitate care mi s-a spus că am dezvoltat-o foarte bine de către mulți psihologi și coordonatori de la centrele unde fac voluntariat este că, datorită dizabilității pe care o am, am trăit un altfel de stil de viață și am învățat să privesc dincolo de aparențe și de ceea ce pare a fi la exterior. Am învățat să privesc situațiile diferit și să încerc să înțeleg cauza situației, nu comportamentul persoanei în sine, pentru că dacă ar fi să mă iau după fiecare persoană care m-a jignit și nu aș încerca să înțeleg de ce m-a jignit, ar fi trebuit să mă supăr de foarte multe ori și foarte des. Dar pentru că am această dizabilitate și am învățat să privesc dincolo de aparențe și am învățat să privesc în esență și să spunem așa, înlăuntrul persoanelor, am putut să le înțeleg foarte bine, astfel încât nu sunt o persoană supărăcioasă.

Ce îți place să faci în timpul liber?

Îmi place să citesc și să îmi pregătesc cu multă atenție lecțiile. Pentru că eu când vin și prezint o lecție cuiva vreau să aibă câte puțin din toate. Vreau să fie și captivant și distractiv și serios, să ajungă cât mai la suflet și să aibă cât mai puține cuvinte complicate și complexe, pentru că am învățat la cursul de public speaking că cele mai simple cuvinte ajung acolo unde trebuie.

Cum a fost copilăria ta?

Copilăria mea a fost plină de experiențe noi și surprize pentru că a fost o copilărie trăită printre cadre medicale și pot să spun că a fost o copilărie frumoasă și trăită într-o continuă învățare.

Suntem patru băieți. Am doi frați mai mari și unul mai mic, eu fiind mijlociul familiei. Doi frați mai mari care sunt cu 10 si 11 mai mari decât mine și fratele mai mic e cu șapte ani mai mic decât mine. Chiar dacă frații mei erau mai mari nu au ezitat niciodată să se joace cu mine, ba chiar acum când am mai crescut și eu, iar ei s-au așezat la casele lor, ne amintim cu plăcere de fazele amuzante din copilărie când ne jucam împreună.

Cu frații mei mă înțeleg foarte bine! Între noi este o relație de conviețuire foarte bună astfel încât de fiecare dată când am nevoie de un sfat sau de anumite lucruri de la ei nu am refuză niciodată, nici când vinde vorba de ajutor moral, dar nici atunci când vine vorba de ajutor financiar.

Cum sunt părinții tăi? Ce rol au avut în formarea ta ?

Părinții mei sunt niște persoane foarte bune, au fost întotdeauna părinți foarte devotați care și-au dat silința mereu spre a avea un viitor cât mai bun și spre a corecta cât mai mult dizabilitatea mea pentru a avea o viață cât mai normală cu a unui copil normal. Și acest lucru ei l-au încurajat încă de când am fost mic pentru că primul lucru care mi-a plăcut și l-au încurajat ei este faptul că m-au înscris la o școală normală. Până să vin la Holban, care știm cu toții, este recunoscută la nivel european ca fiind o școală pentru copii cu dizabilități. Am avut parte de cinci ani de școală de masă, dar conjunctura a făcut în așa fel încât să ajung la Holban. Eu vin dintr-un sat de pe lângă Vaslui și în acel sat era foarte greu cu transportul. Eu stăteam la un capăt al satului și școala era la celălalt capăt al satului și având o dizabilitate nu puteam să merg pe jos, așa cum făceau colegii mei, așa că tatăl meu și-a dat interesul și m-a dus cu mașina în fiecare zi. Acest lucru nu a fost o problemă timp de patru ani de zile. În al cincilea an a devenit o problemă pentru că la mine în sat se făceau doar patru clase. Clasele de gimnaziu se făceau într-un alt sat, la 4 km de casa mea, astfel încât era nevoie să merg tot cu mașina mea personală.

Problema era că mașina nu prea reușea să parcurgă acest drum din pricina vremii care făcea acel drum dificil și la 14 ani părinții mei au decis că este mult mai eficient și pentru dezvoltarea mea personală să plec în Iași. Lucru care mi-a prins bine pentru că acum, după șapte ani pe care i-am trăit în Iași am reușit să văd lucrurile în așa fel încât să îmi fac un traseu în viață, adică datorită timpului pe care l-am petrecut aici și datorită lucrurilor pe care le-am făcut în acest oraș am reușit să-mi fac un drum în viață și să-mi găsesc direcția în viață și pentru că îmi place atât de mult să-i ajut pe ceilalți.

Interviul cu Tonel a fost un prilej de bucurie! Am descoperit că implicarea familiei, a societății, a oamenilor deschiși și existența unor programe de sprijin pot face minuni și pot transforma vieți. În viața lui au fost multe persoane care și-au pus amprenta pozitivă, multe dintre ele nu pot fi menționate, însă înțelepciunea și viziunea asupra vieții, Tonel recunoaște că i se datorează lui Eugen și Cosmin.

Și pentru că Tonel este un tânăr foarte sociabil, va fi foarte bucuros să intrați în contact cu el pe Facebook.